U’éter
a’n n’ìi mai cgnusùu al savór dal pân,
a’n n’ìi mai sintùu
la s-ciùma dal lambròsch šmaniêr, respirêr,
dèinter al bicér…
mèinter la mnêstra vèdva l’alvêva al bùj d’sóvra al
fughlêr.
Mè a gh’éra ad ascultêr,
cal ciâcri spartîdi cume ciôpa ed pân
girêr d’ìn bòca ìn bòca,
fîn a šmursêr la fâm…
la sée…
fîn a rivêr al cûl dla butìglia,
e dóp s-chêres… cume
rubèglia.
A’m bastêva sóquânti ed cal brîšli
e ûn po’ed ch’l’alvadór.
pèr fêri turnêr sîra dóp sîra
un’êtra volta… pân.
IL TESTIMONE – Voi / non avete mai conosciuto il sapore del pane, / non
avete mai udito / la schiuma del lambrusco agitarsi, respirare, /dentro al
bicchiere…/ mentre la minestra povera borbottava sopra al focolare. /Io c’ero ad
ascoltare, /quelle chiacchere scambiate come pane / passare di bocca in
bocca, / fino a spegnere la fame…la sete / fino al fondo della bottiglia / per poi
seccarsi come marruca. /A me bastavano un po’ di quelle briciole / e un po’di quel
lievito. / per tramutarle sera dopo sera/ nuovamente in pane.