L’è stê che dè, quand
dréinta la tu cambra
guèsi e’ parévva ch’e’
fóss éintri e’ mêr,
che a l’impruvéis, t’è
trasantéi cla vòusa
ch’la gévva:“E’ sòul, la
léuna, la Mafalda:
tott’ ròbi bèli, però
ténti in mént:
e’ mònd l’è te su pasê”.
Cmè un susórr
ch’u s sparguiévva alè,
tl’aria durêda,
at che gran svéit
t’avévvi tònda e’ cor;
at che strémmal lizìr
cmè un vòul ad pavaiòta
sòura un fióur.
(da Témp e tempèsti)
COME
UN SUSSURRO – È stato quel giorno, quando nella tua stanza quasi sembrava fosse
entrato il mare, che all’improvviso, hai percepito quella voce che diceva: “Il
sole, la luna, la Mafalda tutte cose belle; però ricordati: il mondo è nel suo passare”. Come un sussurro che si
propagava lì, nell’aria dorata, in quel gran vuoto che avevi attorno al cuore;
in quel fremito leggero come il volo di una farfalla sopra un fiore.